Poetul Dumitru Cristănuș, caraș-severinean din naștere și sibian prin adopție, este doar aparent un „stilist și versificator macabru”, pentru că în realitate scrisul său este deopotrivă al unui fin și pătrunzător filozof-psiholog, a tot cunoscător al vieții pământene a omului, dar și al vieții de apoi. În Rai, sau în iad. Depinde de meritul sau nemeritul fiecăruia dintre cei care au fost, dintre cei care sunt și dintre cei care vor mai veni, dacă cumva APOCALIPSA va mai întârzia. Dar se pare că nu mai are răbdare cu această lume ca nelumea!
Iar spre a vă convinge de talentul deosebit și de imaginația fără de hotar a amintitului poet, redăm câteva dintre stihurile sale:
– „…Moartea mea nu are ureche muzicală/vă mărturisesc pe ascuns/odată mort am invitat-o/la un concert de greieri/în biserica de iarbă a inimii mele/nimeni nu mi-a spus/că nu e în interesul veșniciei/să invit moartea la o asemenea simfonie/în biserica de iarbă…”.
– „…câinele Roșu/din fața criptei mortuare/latră insistent/cu luna în brațe se tot ruga/să nu batem pasul vieții pe loc/fiecare să-și vadă de moartea sa/niciodată câinele nu mi l-am dojenit/lacătul de la ușa criptei a ruginit/cât va trăi el nu se va deschide pentru mine…”.
