Înviind „a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 4), Mântuitorul nostru Iisus Hristos a confirmat, în mod concret, divinitatea Persoanei Sale şi a lucrării Sale. Încredinţaţi de acest adevăr fundamental, noi prăznuim, an de an, „Paştile cele de taină, care sfinţesc pe toţi credincioşii”. Totodată, prin acest praznic luminos, ne împărtăşim de apa cea vie a credinţei mântuitoare care ţâşneşte „nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos”, cum ne grăieşte o cântare pascală.
În această aleasă şi sfântă zi, preamărim minunea Învierii Domnului, cu voioşie şi cu evlavie, având convingerea că, din zorii acelei Duminici memorabile când Iisus a ieşit din mormântul Său, nu moartea, ci viaţa stăpâneşte. Din acest motiv, exclamăm cu entuziasm: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24). Învierea lui Hristos este evenimentul fără pereche în istoria omenirii, fiindcă – aşa cum afirmă Părintele Dumitru Stăniloae – „importanţa ei întrece, în mod absolut, tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers”.
Dreptmăritori creştini,
În primul rând, Învierea Domnului este importantă pentru că tirania cruntă a morţii a fost spulberată. Precum în moartea noastră se arată ultima consecinţă adusă nouă de păcatul originar, aşa în învierea trupului asumat de Hristos se arată înlăturarea ultimei manifestări a puterii păcatului asupra omului. „El, Care este începătura celor adormiţi, Se face întâi născut din morţi, pentru ca să deschidă trupului drumul învierii”, precum arată Sfântul Grigorie de Nyssa. Dacă moartea a acoperit cu o lipsă de sens întreaga noastră viaţă, învierea a readus-o în lumină şi această lumină s-a răspândit peste toate. Prin ridicarea Sa dintre cei morţi, Iisus ne-a arătat că moartea, „cel din urmă vrăjmaş” (I Cor. 15, 26), nu are ultimul cuvânt asupra vieţii, drept pentru care putem striga: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 55). Moartea nu este punctul definitiv cu care se încheie viaţa de aici, ci doar o virgulă care desparte cele două părţi ale aceleiaşi fraze: viaţa de aici şi viaţa de dincolo.
În al doilea rând, Învierea Domnului este importantă pentru că întreaga creaţie freamătă de o viaţă nouă. La bucuria Învierii, se asociază nouă, creştinilor, alături de oştile îngereşti, însăşi firea neînsufleţită, aceasta participând la slăvita biruinţă a Fiului lui Dumnezeu. O pace adâncă domneşte acum pretutindeni, îngerii cântă în ceruri şi oamenii, pe pământ, plini de bucurie, se îmbrăţişează frăţeşte. În acelaşi timp, în atmosfera exuberantă a primăverii, toate clocotesc de viaţă, întreaga făptură necuvântătoare îşi exprimă, în felul ei, dorinţa de a scăpa de sub robia pieirii, pentru a se bucura de „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). „Acum, valurile mării se îmbrăţişează – zice Sfântul Grigorie Teologul -, iar norii se îmbrăţişează cu raza soarelui, văzduhul cu vânturile, glia cu roadele sale. Acum, livezile se umplu de miresme şi seminţele încolţesc”. Credem aceasta, fiindcă Învierea este şi trecere definitivă şi totală de la moarte la viaţă a creaţiei, care celebrează acest Paşte minunat şi eliberator.
În al treilea rând, Învierea Domnului este importantă pentru că, prin ea, se inaugurează pentru om o existenţă nouă şi eternă. Învierea cea de a treia zi este, prin excelenţă, praznicul vieţii a cărei putere păşeşte biruitoare, veac de veac, şi se revarsă în veşnicie. Din clipa în care Hristos a părăsit mormântul Său, viaţa omului se descătuşează de izolarea sa faţă de Izvorul etern al vieţii şi reintră în plinătatea ce i-o dă Dumnezeu, Dătătorul vieţii. În creştinism, ţinta supremă spre care se îndreaptă credinciosul este dobândirea vieţii viitoare, aşa încât suntem datori să trăim viaţa de aici în armonie cu Creatorul şi să o înnobilăm cu roadele Duhului Sfânt (cf. Gal. 5, 22-23). Enunţând existenţa acestei vieţi viitoare, creştinismul nu dispreţuieşte viaţa pământească, ci o socoteşte timp de pregătire pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice, pentru împărtăşirea totală din viaţa lui Dumnezeu Însuşi. „Murind, să nădăjduim sigur că vom învia şi vom vieţui o viaţă desăvârşită şi despărţită de toată moartea şi de toată coruperea şi ne vom înălţa la ceruri şi vom primi cinstea şi slava cea întru Dumnezeu”, precum ne încredinţează Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Înţelegând importanţa praznicului pascal, ne simţim responsabili a face din viaţa noastră o „închinare duhovnicească” (Rom. 12, 1), un imn închinat virtuţilor morale şi slujirii creştine. De calitatea vieţii actuale depinde întru totul dobândirea vieţii viitoare. Raportată la viaţa credincioşilor, trăirea tainică a Învierii lui Hristos este o naştere din nou, un alt mod de a trăi, precum subliniază pregnant Sfântul Apostol Petru: „Învierea lui Hristos din morţi ne-a născut din nou spre nădejde vie” (I Pt. 1, 3). De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că „moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune şi viaţă nouă”. Fiind un dar de la Dumnezeu, această viaţă pământească trebuie preţuită legând-o mereu de veşnicie, cu certitudinea că numai viaţa eliberată de păcat şi înnoită prin har poate cunoaşte cu adevărat lumina şi puterea Învierii lui Hristos.
Iubiţi credincioşi,
De fiecare dată când serbăm Sfintele Paşti, ne gândim la mediul rural şi la cei care au trăit în satul românesc, în acest „sfânt pământ inspirator”, cum îl numeşte scriitorul Liviu Rebreanu. Aici, trăirea românească a fost o credinţă puternică în învierea din morţi, un entuziasm nestăvilit pentru viaţa de dincolo, un dor de primenire spirituală şi o duioşie fără seamăn faţă de sufletele celor dragi, „adormiţi întru Iisus” (I Tes. 4, 14). Paştele celebrat în satul românesc atestă marea străvechime a creştinismului nostru apostolic, străvechime care se confundă cu cea a neamului. Iată de ce trebuie să ne îndreptăm către acest sat cu bisericuţa din deal şi cimitirul de lângă ea, ca astfel să putem regăsi identitatea noastră, rădăcinile noastre de români, viaţa noastră autentică, străbătută de bucuria radioasă a Învierii Divinului Răscumpărător.
Acum, în anul 2019, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al satului românesc, constatăm cu mâhnire că satul nostru îmbătrâneşte, iar locuitorii săi sunt chinuiţi de sărăcie şi de singurătate. Noi avem chemarea să ne ostenim pentru conservarea şi perpetuarea vieţii satului, de unde, în vremuri vitrege, a iradiat lumina „credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), a dăruirii de sine, a bunăcuviinţei şi a omeniei. Toate aceste valori perene sunt îmbrăcate în aura veşniciei, pentru că – aşa cum afirmă Lucian Blaga – „veșnicia s-a născut la sat”. Transpunându-ne în climatul fermecător al satului românesc, ce freamătă de praznicul pascal, poetul George Coşbuc scrie: „Și cât e de frumos în sat! / Creștinii vin tăcuți din vale / Şi doi de se’ntâlnesc în cale / Îşi zic: Hristos a înviat!”. Acest salut voios vi-l adresez şi eu, dorindu-vă tuturor un Paşte fericit, încununat cu daruri dumnezeieşti.
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Irineu
Arhiepiscop al Alba Iuliei
