Îmi face o plăcere aparte să citesc proză în care mustesc umorul inteligent și ironia fină. Ele se strecoară năstrușnic dincolo de inerțiile existențiale și surprind prin subtilitate și imprevizibil. Ștefan Agopian, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Cristian Teodorescu, Bogdan Munteanu, Paul Țanicui, Ciprian Măceșaru sau Iulian Ciocan sunt câțiva dintre scriitorii zilelor noastre care mizează pe puterea subtilă a comicului de a mijloci între realitate și artă, de a sparge automatismele vieții în care ne trezim imun-instalați, de a străpunge „rigiditatea inertă a hainei”, cum zicea Bergson în eseurile sale despre râs.
În cel de-al patrulea roman semnat de Iulian Ciocan – Dama de cupă -, umorul face ca absurdul eternei tranziții basarabene (și românești, deopotrivă) să devină și mai vizibil. O groapă imensă născută din păcatele corupției dezumanizante strânge în jurul ei un evantai de personaje din mai toate categoriile sociale. Și fiecare are în frunte râsu’-plânsu’. Trăim într-un absurd cotidian și calamitatea apare în acest roman ca basm născut din bizarul aberant-fantasmagoric în care ne scăldăm zilnic.
„… toate aceste gânduri matinale despre transformarea aberației și grobianismului în normalitate nu erau nici pe departe insolite. […] își dădu seama că se mișca de ani de zile și chiar de decenii printr-un basm, printr-o lume fantasmagorică. De bună seamă, permanentizarea lucrurilor bizare-inexplicabile-năucitoare și transformarea lor într-un ingredient firesc al vieții de zi cu zi erau reguli după care funcționa lumea basmelor! Republica Moldova era un soi de basm!”.
Sexagenarul Nistor Polobok este unul dintre șefii corupți ai Primăriei Chișinău. Are BMW, locuiește în Telecentru – cartierul privilegiat al barosanilor – și, într-o seară, în fața porții, de la o durere ascuțită în gleznă, constată apariția unei inexplicabile gropi ce nu se lasă astupată, în ciuda eforturilor echipelor trimise de primărie. Ba din contră, se mărește și, în urma unor vise, Polobok este convins că din cauza păcatelor sale a apărut acea groapă ce urmează să-i înghită nu doar vila, ci și întregul oraș. Nimeni nu-l crede.
Pe marginea acestei gropi sau chiar pe fundul „ghemotocului mistic” se adună o mulțime de personaje și de situații, alcătuind un portret viu al societății moldovenești: primari, oligarhi, jurnaliști, procurori, proprietari de supermarket, pensionari, locatari de blocuri hrușcioviste, ghicitoare, scriitori, filosofi, taximetriști, parcuri înlocuite cu benzinării, castele faraonice și garsoniere mizerabile, amante și amanți, depresii, Xanax și Lexotan, jecmăniri deghizate în afaceri cinstite, vieți subordonate exclusiv banilor, partide născute peste noapte, calcule și probabilități, treziri și chirciri ale conștiinței. O lume plină cu „omuleni”.
Groapa devine o scenă de teatru unde fiecare personaj capătă aură de basm, în ciuda verosimilității cotidiene. Dispozitive cu fâșii de viață și de mentalitate se leagă într-un tablou omogen și realist al societății post-comuniste din Republica Moldova. Ceea ce pare o plăsmuire SF scoate și mai bine în evidență germenii realității suprasaturate de corupție și amoralitate, pe care lipsa responsabilității și a demnității o transformă într-un abis ce ne scrântește, cu efect de domino, gleznele. Dacă groapa ce înghite locuri și oameni e o „minciună” literară, e doar una care se așază în continuarea minciunilor în care trăim noi zilnic.
Iulian Ciocan a reușit prin Dama de cupă să ofere o privire pătrunzătoare asupra realității zilelor noastre, potențând subversivitatea umorului cu arta regiei, a tonului și a atmosferei.
