În romanul Viața amoroasă, Zeruya Shalev analizează nu doar nașterea și evoluția unei obsesii erotice, ci și cauzele care au dus la aceasta, principiile care stau la baza familiei contemporane, disproporțiile, disfuncționalitățile în cuplu, dar mai cu seamă monștrii pe care îi poate naște dependența sexuală.
Deschizând această înșelătoare trapă a sexualității, coroborând-o, inevitabil, (și) cu titlul cărții, se creează iluzia unui roman care mizează doar pe acest aspect până nu demult socotit tabu, mai ales în anumite spații geografice și cultural-artistice. Tema nu este nouă, ci îndrăzneț abordată, atât la nivelul structurii, cât și în ceea ce privește tehnicile literare specifice unui roman psihologic, tehnici care fructifică destule dintre ideile psihanaliștilor, de la Sigmund Freud încoace.
Încă de la începutul cărții, scriitoarea israeliană plonjează în dezghiocarea atentă a unei relații erotice (auto)distructive: căsătorită cu Yoni, un bărbat aparent maleabil, insignifiant, Yaarah Korman dezvoltă o atracție obsesivă pentru Arie Even, un prieten din tinerețe al tatălui ei. De fapt, așa cum aflăm ulterior din confesiunea lui Yaarah, Arie este prima și singura iubire a mamei ei, care nu-l alesese din cauza originii etnice și a poziției sociale incerte, preferând un soț care să ise potrivească din anumite puncte devedere. Părinții lui Yaarah reprezintă, așadar, cuplul disfuncțional în care comunicarea, pe orice paliere s-ar desfășura, e adesea unilaterală și ineficientă. Moartea celui de-al doilea copil după Yaarah, un băiețel, adâncește și mai mult prăpastia dintre soți: se învinovățesc reciproc, își trăiesc durerea separat, orgolioși și aroganți:
„… după moartea fratelui ai mei abia dacă-și mai vorbeau, fiecare privindu-l pe celălalt cu ură, ca și cum ar fi vrut să-l ucidă” (pag. 139).
Femeia, știind că soțul ei renunțase la studiile medicale, îl învinovățește, afirmând că acesta „ar fi putut salva copilul, ar fi putut salva copilul, ne-ar fi putut salva pe toți”; Yaarah – copilă fiind – își amintește că ea, mama, „vorbește iar și iar despre asta, iar el fuge de vorbele ei, închide ușa și începe să fugă, se învârte ore întregi prin livadă”. Nu doar sufletul lor, ci și trupurile li se schimbă după pierderea suferită: el „ajunsese slab ca un schelet și înfricoșător, ochii îi ardeau pe fața chinuită”, în timp ce ea, mama, „se îngrășase, hăpăia ca un porc”. Pierderea copilului declanșează angoasa fiicei minore, care se teme că tatăl va pleca de tot de acasă; Yaarah încă e la vârsta la care nevoia de afecțiune, dar mai ales lipsa acesteia duce la însingurare și învinovățire, la instabilitate emoțională și, evident, la dezechilibre de altă natură, odată cu trecerea timpului și cu întemeierea propriei familii. Teama că va fi abandonată, că mereu celălalt, cel iubit, va pleca din viața ei secondează mereu și mereu, orice acțiune sau alegere deviață. Teama s-a născut în urma certurilor dintre părinții ei:
„La fel mă trezeam și când eram mică, la zgomotul ușilor trântite de tata în urma certurilor lor, mereu cu sufletul la gură, de teamă că nu se va mai întoarce, că pierdusem ultima șansă de a-l vedea și de a-l convinge să rămână cu noi” (pag. 154-155).
Așa se explică două dintre alegerile ei de femeie adultă: căsătoria cu Yoni, care-i promite fidelitate totală și eternă, dar și atracția obsesivă pentru Arie, în care își caută inconștient tatăl pe care se temuse toată viața că îl va pierde definitiv. Arie este astfel, în egală măsură, atât modelul patern, cât și amantul perfect.
Până să apară Arie în viața ei, a lor, Yaarah considera că Yoni este alegerea potrivită, rațională; cu toate acestea, în răstimpuri e cutreierată de îndoieli:
„Întotdeauna existaseră diverse neînțelegeri între partea mea de pat și partea lui, divergențe de opinii, tensiuni, jigniri, dar nicio trădare încă (…) Adesea, mă trezeam visând la o altă viață, dar o făceam așa cum ai visa la un miracol, ceva supraomenesc, ceva ce nu stă în puterile mele și nici nu pot controla” (pag. 34-35).
Dezvoltă, astfel, pe fondul acestei nemulțumiri conjugale mocnite, o dependență sexuală distructivă pentru Arie, părăsindu-și în cele din urmă soțul chiar în ajunul unei excursii la Istanbul, care se vrea o târzie lună de miere. La rândul său, Arie e un personaj controversat și contrastant, pe care dragostea interzisă pentru mama lui Yaarah, în tinerețea lor, îl tarează, îl înăsprește, transformându-l într-un cinic, un bărbat blazat, dependent el însuși de cât mai multe femei în care caută stimulente de ordin sexual în primul rând. Trăind cu Yaarah (copia fidelă a celei iubite de el în tinerețe și care l-a refuzat pe criterii de rasă), Arie se răzbună pe cea care l-a rănit odinioară. Transformând-o pe fiica acesteia în sclava lui sexuală, el însuși trăiește o experiență autodistructivă. Adulterul lor (căci și Arie e căsătorit) e, în egală măsură, pasiune obsesivă și autodistrugere. Astfel, dacă hainele pe care le îndeasă Yaarah în valiză pentru luna de miere cu soțul ei încearcă să învingă „blestemul care nu ne dădea voie să creștem împreună, să ne maturizăm” (pag. 158), iluzia unei eventuale vieți conjugale cu Arie, după moartea soției, este sintetizată astfel:
„… se poate spune că suntem la începutul vieții noastre, vom crește împreună, ca toată lumea, în chip banal, și vom avea un copil, apoi încă unul, și două cariere, și două salarii, și vom depăși probleme ca toată lumea, și vom umple golurile…” (pag. 159).
Aspiră Yaarah spre normalitate, spre uniformizare? Pare că da, își dorește stabilitate, creștere și maturizare într-un cuplu normal, adică banal. Ea însăși a crescut ca o plantă sălbatică, hrănită zi de zi cu temeri și cu sentimentul vinovăției pentru eșecul căsniciei părinților ei.
Când constată că, după moartea soției lui, Arie îi șterge acesteia imediat urmele din apartament, Yaarah e frisonată de îndoială, oripilată:
„Când a făcut asta? Nu mai departe deieri locul acesta arăta ca un spital, iar acume lustruit și impersonal ca o cameră de hotel…
Dacă ea, care stătuse cu el aproape treizeci de ani, e ștearsă într-o singură zi, cu ce viteză voi fi ștearsă eu, care sunt cu el abia de un an de zile?!” (pag. 170).
Conștient de frământările ei, dar narcisist în continuare, insensibil la altceva decât la nevoile sale imediate, Arie o învinovățește pentru alegerile de viață, se joacă permanent cu ea, îi spulberă adesea infimele încercăride stabilizare. Într-un exercițiu de autoscopie, Yaarah recunoaște că are o problemă serioasă:
„Problema ta e că nu faci distincție între viața ta și viața ta amoroasă, ca și când ar fi un zid între ele. Ți se pare că te-a lovit viața, dar viața amoroasă nu e decât o parte a vieții, și nu cea mai importantă; nu e decât un buzunar micuț la costumul vieții…” (pag. 188)
Dar nu se poate împiedica să nu-i cadă în brațe ori de câte ori e chemată. Bruma de rațiune nu ajunge pentru a coase definitiv buzunarul numit „viață amoroasă”. Cartea abundă în pasaje de o senzualitate grea, mustoasă, excelent realizate stilistic.
Povara vinovăției apasă toate personajele, dar într-o măsură variabilă:
„Atunci când doi oameni își croiesc o viață plină de ură și vinovăție, cu toții sunt vinovați. Ea (mama, n.n.) e vinovată că a întors spatele iubirii, tata e vinovat pentru că a lăsat-o să creadă că va fi fericită alături de el, eu sunt vinovată pentru că din cauza mea renunțase la iubirea vieții lui, el e vinovat că a refuzat să se întoarcă la ea atunci când îl dorise, Josephine (soția lui Arie, n.n.) e vinovată pentru că i-a oferit necondiționat dragoste adevărată!” (pag. 244).
Un lanț cauză-efect, în care efectele, oricât de radicale și de tulburătoare ar fi, capătă o explicație psihologică exfoliată treptat în confesiunea protagonistei. Un roman curajos, inteligent gândit și articulat, în care vom recunoaște aspecte mai mult sau mai puțin controversate ale societății contemporane.
