Cineastul Robert Rodriguez este cunoscut pentru tendința, aparent paradoxală, de a face filme ultra-violente, traversând genuri precum action, fantasy, horror, western, neo-noir și pulp, dar și producții de divertisment pentru cei mici, seria „Spy Kids” fiind reprezentativă în acest sens. Cea mai recentă producție, „Alita: Battle Angel”, bazată pe seria manga „Gunnm”, preia câte puțin din tendințele sale de până acum, păstrând însă nivelul de adresare pentru o categorie largă de public. Filmul, produs de James Cameron, este în mod vizibil influențat de viziunea sa, însă fanii lui Rodriguez (dar și cei care nu sunt familiarizați cu filmografia acestuia) vor avea suficiente motive de încântare vizionând „Alita: Battle Angel”.
Acțiunea se petrece la trei secole după ce, în anul 2563, un război colosal a lăsat pământul devastat, iar supraviețuitorii, în mare parte cyborgi sau creaturi hibride, s-au adunat în Orașul de Fier, unde condițiile de trai nu sunt dintre cele mai prietenoase. În contrast cu acestea, orașul plutitor Zalem, care tronează în ceruri, reprezintă un Paradis al bunăstării la care vrea să acceadă orice muritor sau cyborg de dedesubt. Ocupația pământenilor nu este foarte clară, însă o parte dintre aceștia fac parte din tagma Războinicilor-Vânători, care sunt un fel de vânători de recompense-polițiști, iar unul dintre membrii săi este Dr. Dyson, care este în același timp și un strălucit medic specializat în cyborgi. Acesta găsește într-una din zile, în groapa de gunoi, un corp dezmembrat de cyborg, având însă un creier uman intact. Prin proceduri sofisticate readuce ființa la viață, iar personajul, pe care îl va boteza Alita, este o fată amnezică cu chip de înger (după cum ne spune și titlul filmului), dar cu instincte de războinic. Alita a făcut parte dintr-un grup de războinici marțieni de elită înainte de pustiitoarea conflagrație, este ultima din specia ei, și are o misiune neîndeplinită de 300 de ani, de a curăța planeta de Nova, un savant țicnit care patronează Zalemul și se comportă ca un Dumnezeu intangibil, care vede însă tot ce mișcă și controlează Orașul de Fier prin intermediul lui Vector. Același Vector este mahărul jocului Motorball, o cursă pe viață și pe moarte a cărei victorie reprezintă singurul pașaport spre Zalem.
Alita devine la rândul ei un Războinic-Vânător (iar scena în care îi cheamă în ajutor, fără succes, pe ceilalți membri este memorabilă) și se împrietenește-îndrăgostește de Hugo, un tânăr carismatic care își câștigă traiul jefuind cyborgi (informație pe care o ține ascunsă de tânăra luptătoare, firește). Alita găsește, între timp, într-o navă străveche, un corp sofisticat de cyborg, care îi va prinde bine mai târziu. Totodată, Abilitățile ei combative o transformă într-o adevărată celebritate. Deși aparent fragilă, își toacă adversarii în bătaie cu o viteză supra-umană, căsăpește cyborgi răi și devine o favorită la Motorball. Epoca super-eroilor masculini, cu tone de mușchi, macho și impasibili, după care leșină domnițele, pare să apună. Alita este exact un caz opus, însă este învestită și cu sentimente erotice umane, cu sensibilitate și, am putea spune, chiar duioșie. Secvența în care își scoate inima ultra-sofisticată și i-o întinde lui Hugo, propunându-i să o vândă și, cu banii obținuți, să se mute amândoi pe Zalem, se situează la granița dintre melodramă și ridicol, însă efectul e neașteptat și bine strunit, rezultând un moment suprinzător de puternic în vulnerabilitatea lui regizată. Filmul abundă în secvențe de luptă superb coregrafiate, decorurile post-apocaliptice, de oraș în ruină și personajele hibride arată grozav, iar momentele de efuziuni sentimentale sunt nu neapărat prea frecvente, cât prea îngroșate pentru a nu deranja, însă intenția de a infuza căldură într-un univers de piatră, praf și metal este salutară și e binevenită în contextul general. Într-o lume tot mai tehnologizată, în care sentimentele și gândurile par a fi codificate digital, filmul lui Rodriguez încearcă să recupereze ceva din traseul care pare a fi ireversibil.
Din punct de vedere tehnic, producția desfată ochii pasionaților esteticii de tip cyberpunk, însă la nivel intelectual, filmul încearcă să mascheze prea multe momente previzibile lansând fire narative noi, care se întrepătrund bine și funcționează la nivelul poveștii, dar nu oferă surprize majore. În același timp, aceste fire narative se acumulează și în ideea de a fi lăsate apoi în suspensie, în eventualitatea bine calculată a unor continuări, ceea ce producătorii filmului au și confirmat. Câtă nevoie era de acestea, e greu de zis. Ar putea rezulta o continuare bună (două cred că ar fi prea mult), cu condiția de a fi evitate scăderile producției inițiale.
Filmul nu e lipsit nici de umor, nici de mici dileme etice (care merg de fapt mână în mână cu caracterul sentimental uneori prea evident), jocul actoricesc este bun, iar personajul principal, Alita, cu contrastele sale precum vulnerabil-invincibil, este incitant și agreabil. Probabil că reprezintă și cel mai reușit aspect al unui film care, per total, nu dezamăgește și nu reprezintă un divertisment facil. Eu, personal, aștept continuarea și aș scoate-o pe Alita la un fresh de portocale (fructul ei preferat).
