„Frumuseţea fantastică a lumii e hrana melancoliei noastre.” Avem aici o frază care ar putea contrage întrega substanță a celei mai recente cărți scrise de Mircea Cărtărescu. Pasajul e din Jurnalul publicat anul trecut și, deși fibra Solenoidului e cea decantată, fire din Melancolia pot fi anticipate încă de atunci.
La drept vorbind, toată proza lui Mircea Cărtărescu este traversată de nervurile bilei negre, iar atmosfera nervaliană exista încă din Solenoid, unde, între paranteze fie spus, se topesc pe alocuri pasaje din El desdichado, poemul-fanion dedicat melancoliei.
Totuși, nu aș discuta Melancolia urmând sistemul unor filiații de acest tip, nici măcar având Nostalgia la celălalt capăt. Melancolia poate fi văzută, eventual, ca o contratemă (și folosesc termenul în cheia lui muzicală), în niciun caz o continuare a Nostalgiei: la rigoare, putem legitima existența unor punți de intersecție, dar ele nu resemantizează în vreun fel sau altul lumea din Melancolia, care, vom vedea, are propriul ei algoritm de funcționare.
Despre ce fel de melancolie vorbește Mircea Cărtărescu? Nu e aceeași pe care o putem glosa din cărțile care o decodează, începând cu Burton și sfârșind cu Starobinski, să zicem. Nu cred că în astfel de texte se găsește nucleul tare al Melancoliei lui Cărtărescu. Dintre toate volumele lui de proză, acesta este, probabil, cel mai puțin îndatorat vreunui tip de eșafodaj teoretic.
Dar nici dimensiunea literară a melancoliei nu e ușor de distilat. Și pe acest teren se poate sonda la nesfârșit. Totuși, citind Melancolia, poți ajunge inevitabil la relectura unor texte ca Il penseroso al lui Milton sau, de ce nu, Childe Harold… al lui Byron.
Nu i-am numit pe Milton, Nerval și Byron (lista ar putea fi oricând continuată) de dragul de a găsi o descendență literară sau culturală a Melancoliei. Nu cred că ea există cu adevărat și nu cred că o astfel de genealogie tematică își are locul acum. Ce leagă, de fapt, toate aceste texte nu e numai o temă comună – melancolia –, ci o stare interioară pe care o găsim, fără rest, și în volumul lui Mircea Cărtărescu. Dacă mergem în profunzimea unor texte ca Il penseroso sau El desdichado, vom vedea că toate sunt texte care vorbesc, candid, despre momente de o extremă fragilitate. La urma urmei, Nerval, „cel sumbru, cel văduv, cel de neconsolat”, este el însuși locuit de melancolie atunci când scrie El desdichado. Abia la acest nivel se vede cum anume vorbește literatura, de-a lungul timpului, despre melancolie: niciodată detașat, impersonal sau steril. Aceeași este situația și în Melancolia lui Mircea Cărtărescu, poate cea mai autobiografică dintre cărțile lui de până acum.
În cele trei povestiri care compun Melancolia ne aflăm într-o lume ale cărei coordonate nu mai sunt cele ale unui oraș real. Nu suntem mărginiți de un timp sau un spațiu. În plus, pare că nu acțiunea propriu-zisă este cea care deține rolul principal, ci viața interioară care, în cele din urmă, nu este a copiilor care populează cele trei povestiri, ci a autorului însuși.
Dar această „neașezare” într-o geografie reală (cunoaștem deja coordonatele Bucureștiului lui Mircea Cărtărescu) nu este o simplă găselniță narativă. La drept vorbind, întreaga lume din Melancolia e construită de așa manieră încât nu permite un decor cu contururile trasate. Modul în care e articulată această lume întoarsă pe interior se vede cel mai bine în Vulpile, cea de-a doua povestire din volum. Aici găsim unul dintre episoadele esențiale − un frate mai mare alege primele cuvinte pe care ar trebui ca sora lui să le învețe: „Isabel învățase mai devreme numele lucrurilor care se vedeau, ca amintirea, timpul, tristețea, visul, și mult mai târziu pe cele pe care doar le întrezăreai câteodată, cu coada ochiului: om, casă, mână, ramură, parc…”. Melancolia inversează polii dintre vizibil și invizibil, dintre palpabil și volatil, și o face într-o manieră cât se poate de poetică. E, atunci, de înțeles de ce nu poate fi (și nu trebuie) cartografiată geografia unei lumi de tipul acesteia.
Dar implicațiile acestei lumi întoarse merg încă și mai departe. Dacă ne aflăm într-o lume trăită pe interior, nu trebuie să ne mire că tot ce este în afara ei pare a-și pierde consistența. Toate cele trei povestiri – Punțile, Vulpile și Pieile – sunt populate de obiecte care, în afara unui registru al fantasticului, nu ar fi mai mult decât niște simple artificii de recuzită. Nu e cazul aici. Mama devine o statuie din ciocolată învelită în staniol pictat, iar tatăl, o statuie din cauciuc, în timp ce, în Vulpile, părinții sunt „ceață, vată, pâslă, nor”. Păpușile, statuile, manechinele care apar sistematic în momente cheie nu fac altceva decât să dea formă unui lung șir de absențe. În prima povestire, Punțile, trauma este tocmai dispariția subită a mamei, regăsită apoi doar sub forma unui contur inert: „Era mama în negative, era matrița mamei, folosită poate cândva la fabricarea ei într-un singur exemplar”.
Deși cărtăresciană până în măduva oaselor, Melancolia are un cu totul alt son decât cel din Orbitor, Solenoid, sau chiar din Nostalgia. Dincolo de fantasticul împrumutat din alura basmului, Melancolia este un volum care vorbește cât se poate de lucid despre fragilitate și singurătate.
