Din portofoliul companiei la capitolul mobilier pentru birou fac parte mesele, birourile in sine, dulapuri si rafturi metalice de calitate, scaunele ergonomice – atat de importante pentru o activitate cat mai fructuoasa, cat si scaunele si canapelele pentru protocol. Toate acestea sunt create cu daruire si atentie la detalii, pentru a pune bazele unui mediu de lucru placut si pentru a oferi trainicie, siguranta si rezistenta.

Pe langa birouri si scaune, principalele corpuri de mobilier dintr-un spatiu de lucru tip office, foarte importante sunt si rafturile metalice. Acestea ofera posibilitatea de depozitare ordonata, fara ca bibliorafturile, cutiile, cartile sau arhivele sa fie ascunse in spatele usilor. Astfel, se creeaza o atmosfera de lucru luminoasa, curata, iar toate documentele si obiectele necesare vor fi la indemana.

Rafturile metalice au, asa cum le spune si numele, o structura metalica rezistenta si compacta. Concepute atat pentru a functiona individual, cat si pentru a putea fi asezate unele langa altele, rafturile sunt prevazute cu picioare reglabile la sol. Au, de asemenea, si sistem de prindere pe perete, pentru un plus de siguranta. Structura este realizata din otel gros, vopsita in camp electrostatic, si are culoare standard gri care poate fi personalizata in functie de dorintele si specificul fiecarui client.

Politele sunt realizate din pal melaminat, fiecare avand propria structura metalica de rigidizare, pentru a oferi un plus de rezistenta si pentru a preveni incovoierea in cazul sarcinilor mari. Mai mult, fiecare polita poate fi montata independent pe structura metalica, prin sistem cu surub si piulita. Partea si mai buna este ca si culoarea pal-ului poate fi aleasa, dintr-o gama variata de nuante.

Producatorul de mobila pune la dispozitia clientilor sai si un tip nou de rafturi metalice, cu polita dubla, unde se doreste accesul la obiectele asezate din ambele parti. Acest tip de raft este perfect pentru biblioteci sau pentru birourile open space. Cu accent pus pe rezistenta sporita, mai ales la sarcini mari, aceste rafturi sunt solutia ideala pentru depozitare.

Furnissa are o experienta vasta in proiectarea, producerea si furnizarea mobilierului atat din sfera scolara, cat si din cea office. Cu accent pe calitate, rezistenta si siguranta, dar si pe aspectul financiar, compania reprezinta o alternativa de succes pentru dotarea completa a oricarui spatiu de birouri. In plus, exista si posibilitatea consultantei de specialitate, pentru a gasi solutia perfecta in amenajarea biroului mult dorit.

Covorașele auto sunt mult mai mult decat un simplu moft sau un accesoriu pe care îl pui în mașină. Pe lângă faptul că protejează vehiculul de murdărie și umezeală, covorașele asigură și o bună aderență a piciorului în timpul condusului.

De asemenea, covorașele sunt mult mai ușor de curățat și întreținut decât podeaua mașinii. În plus, în cazul în care te gândești să vinzi automobilul la un moment dat, vei avea mai multe șanse să obții un preț bun dacă l-ai întreținut corespunzător. 

Cu toate acestea, trebuiesc schimbate la o perioadă de timp pentru siguranță și igienă. Iată care sunt cele 5 semne care indică faptul că a venit momentul să cumperi unele noi. 

Când alunecă

Dacă covorașele alunecă dintr-o parte în alta, este un semn că ori îs prea uzate, ori nu ai ales dimensiunea potrivită pentru mașina ta. Dar problema poate deveni mult mai gravă. Dacă alunecă continuu, covorașul din partea șoferului se poate aduna sub pedale și poate bloca accesul la ele.

Pe lângă faptul că acest lucru este periculos, este și inestetic și enervant să le pui mereu pe poziție. Ai grijă ca următoarele covorașe pe care le achiziționezi să se potrivească perfect după dimensiunea mașinii tale.

Când se ridică

Covorașele auto sunt concepute pentru a oferi o suprafață stabilă șoferului și pasagerilor. De îndată ce covorașele auto încep să se ridice, este timpul să le înlocuiești. Lăsând la o parte că arată urât și poate fi enervant să le tot fixezi, acest lucru poate fi și extrem de periculos deoarece pot bloca pedalele în timpul condusului. 

Există două motive pentru care covorașele tale auto se ridică în anumite părți: nu sunt potrivite pentru forma podelei mașinii tale sau îs prea uzate.

Când au semne de uzură

Dacă există o gaură în unul dintre covorașele auto, este categoric momentul să cumperi unele noi deoarece podeaua mașinii nu mai este protejată de murdărie și umezeală.

De asemenea, majoritatea persoanelor riscă să iși agațe piciorul în gaura respectivă în timpul condusului. Pentru a evita toate acestea, alege înlocuirea covorașelor auto cu unele noi pentru a le reda utilitatea și eficiența. 

Când au un miros urât

Dacă simți un miros urât în mașină sursa ar putea fi chiar covoroașele. La un moment dat, oricât ai spăla covorașele, mirosul neplăcut emenat de ele îți va arăta că momentul lor s-a dus. Covorașele auto nu au durată de viață nelimitată, chiar dacă unele sunt mai rezistente decât altele. 

Un set de covorașe noi de la Tuning-car.ro vor elimina sursa mirosului și vor da din nou un miros plăcut mașinii tale.

Când vrei să vinzi mașina

Dacă dorești un mod rapid, ușor și ieftin de a reîmprospăta aspectul interiorului mașinii tale, ia în considerare achiziționarea unui set de covoare noi. Vor face ca interiorul vehiculului să pară mai nou și îngrijit, ceea ce va impresiona potențialii cumpărători.

Cu cât arată mai bine accesoriile și cu cât mai curat este vehiculul tău, cu atât va fi mai atractiv pentru cumpărători. 

Foarte important este ca preșurile care îți accesorizează podeaua mașinii să fie fiabile. Pe lângă rolul estetic și de protecție pe care îl au, ele contribuie și la crearea unui anumit grad de siguranță în timpul șofatului. Astfel, optează pentru modele de covorașe auto care au suprafața granulată, pentru a preveni alunecarea. Ideal este ca acestea să aibă și un sistem de prindere, pentru mai multă stabilitate.

Când furnizorul este ales în funcție de portofoliul bogat, calitatea oferită și diversitatea de modele și opțiuni, șansele de a reuși în mobilarea unui living inteligent sunt toate de partea celui ce realizează achiziția.

Cu o gamă extinsă de modele și finisaje de mobilier pentru living, New Furniture este eshop-ul care duce la realizarea visului oricărui român vizavi de estetica și funcționalitatea acestei încăperi. În cadrul acestui magazin online cei interesați regăsesc articole de mobilier fabricate pe criteriul calității, alături de pasiunea pentru frumos.

Un living funcțional și estetic, cu mobilierul de pe newfurniture.ro

Confortul sporit și o atmosferă primitoare sunt rezultatul unor alegeri inspirate realizate de clienții acestui eshop. În funcție de necesitatea fiecărui spațiu, achiziția poate viza un moblier minimalist sau, din contra, o gamă modulară complexă.

Moderne, în linii drepte, cu finisaj lucios într-o varietate cromatică impresionantă, în culori uni sau combinații inedite, de actualitate, mobilierele regăsite la New Furniture se adresează atât spațiilor din apartamente, cât și caselor.

A fi „la modă” în aceea ce privește amenajările interioare poate fi mai simplu decât anticipează oricine atunci când sursa este cea potrivită.

Cu dulapuri suspendate orizontal sau vertical, cu spații de depozitare încăpătoare, vitrine elegante, cu șifonier, mobilier pentru televizor, birou, dar și alte piese necesare în camera de zi, seturile propuse de acest furnizor suplinesc nevoi variate. Orice sesiune de cumpărături este mai simplă atunci când articolele dorite se găsesc în același loc.

Pentru pasionații de carte, în cazul cărora nu poate trece o zi fără să citească, o bibliotecă impunătoare, cu spațiul ideal pentru a depozita astfel de izvoare nesecate de cunoaștere, este indispensabilă. Oricine poate aduce în casa farmecul vremurilor de odinioară printr-o astfel de alegere, cu opțiuni ce vizează atenție la detalii, forme armonioase și vitrine elegante.

Avantajul de care se bucură oricine realizează astfel de investiții se referă la simplitatea cu care se realizează întreținerea mobilierului, fără a fi necesară un timp pretențios în acest sens. Mai multe despre modelele disponibile, caracteristici și dimensiuni regăsesc cei interesați pe www.newfurniture.ro.

O femeie nu va spune niciodată că are prea multe perechi de încălțăminte în șifoner. Cu atât mai puțin este valabilă o astfel de afirmație când un detaliu aparte evidențiază pantofii stiletto din vitrina magazinelor de profil care captează atenția trecătoarelor. Desigur că trebuie să fii pasionată de modă, trebuie să ai un simț estetic bine dezvolat pentru a putea face alegerile potrivite când vine vorba despre astfel de achiziții. 

Pantofii sunt cei care oglindesc de cele mai multe ori eleganța unei femei, deci se cuvine ca o astfel de alegere să fie făcută cu responsabilitate. Contează atât calitatea, cât și estetica, iar Matar Romania este producătorul care reușește să le îmbine pe ambele cu succes, rezultând modele unice de încălțăminte, 

Pantofii stiletto de la Matar, mereu o alegere inspirată

Cu un toc înalt deosebit de sexy, special gândit pentru a-i oferi purtătoarei stabilitatea necesară la mers, fiecare model de stiletto semnat de Matar aduce plusul dorit în vestimentație. Eleganța nu constă doar în culoarea potrivită sau accesoriul potrivit la locul potrivit. Aceasta este despre minuțiozitate în detalii, atenție la realizarea îmbinărilor, printre altele. 

O pereche de pantofi stiletto de bun gust este cea care ține cont de astfel de rigori și totodată atrage prin unicitate. Astfel, Matar propune publicului feminin larg o varietate de modele, pantofi care se înscriu atât în registrul clasic, dar și care întrec orice așteptări prin combinațiile de stil pe care le realizează. Despre combinațilie în care pot fi purtați pantofii în funcție de culoare, spre exemplu, dar și alte sfaturi pertinente, de actualitate cu privire la aceștia găsești și pe blogul magazinului online – matar.ro/blog. 

În general e bine ca alegerea să țină cont de asortarea culorilor pantofilor cu cea a hainelor, a accesoriilor, astfel încât rezultatul să fie unul echilibrat, relaxat, care să încânte privirile. 

Pantofii stiletto pot fi purtați cu succes atât la o rochie elegantă, cât și la o pereche de jeanși lejeri. Totul depinde de capacitatea fiecărei reprezentante feminine de a realiza socierile potrivite. Cele interesate să afișeze o imagine serioasă, atrăgătoare și inedită cu fiecare ieșire regăsesc în cadrul eshop-ului matar.ro o varietate de pantofi stiletto dintre care pot alege. Sunt modele de actualitate, adaptate preferințelor feminine, care se pretează la condiții meteorologice diverse, rezistă timp îndelungat dacă beneficiază de îngrijirea corespunzătoare și pot fi de fiecare dată elementul surpriză al ținutelor feminine.

Deschizând această înșelătoare trapă a sexualității, coroborând-o, inevitabil, (și) cu titlul cărții, se creează iluzia unui roman care mizează doar pe acest aspect până nu demult socotit tabu, mai ales în anumite spații geografice și cultural-artistice. Tema nu este nouă, ci îndrăzneț abordată, atât la nivelul structurii, cât și în ceea ce privește tehnicile literare specifice unui roman psihologic, tehnici care fructifică destule dintre ideile psihanaliștilor, de la Sigmund Freud încoace.

Încă de la începutul cărții, scriitoarea israeliană plonjează în dezghiocarea atentă a unei relații erotice (auto)distructive: căsătorită cu Yoni, un bărbat aparent maleabil, insignifiant, Yaarah Korman dezvoltă o atracție obsesivă pentru Arie Even, un prieten din tinerețe al tatălui ei. De fapt, așa cum aflăm ulterior din confesiunea lui Yaarah, Arie este prima și singura iubire a mamei ei, care nu-l alesese din cauza originii etnice și a poziției sociale incerte, preferând un soț care să ise potrivească din anumite puncte devedere. Părinții lui Yaarah reprezintă, așadar, cuplul disfuncțional în care comunicarea, pe orice paliere s-ar desfășura, e adesea unilaterală și ineficientă. Moartea celui de-al doilea copil după Yaarah, un băiețel, adâncește și mai mult prăpastia dintre soți: se învinovățesc reciproc, își trăiesc durerea separat, orgolioși și aroganți:

„… după moartea fratelui ai mei abia dacă-și mai vorbeau, fiecare privindu-l pe celălalt cu ură, ca și cum ar fi vrut să-l ucidă” (pag. 139).

Femeia, știind că soțul ei renunțase la studiile medicale, îl învinovățește, afirmând că acesta „ar fi putut salva copilul, ar fi putut salva copilul, ne-ar fi putut salva pe toți”; Yaarah – copilă fiind – își amintește că ea, mama, „vorbește iar și iar despre asta, iar el fuge de vorbele ei, închide ușa și începe să fugă, se învârte ore întregi prin livadă”. Nu doar sufletul lor, ci și trupurile li se schimbă după pierderea suferită: el „ajunsese slab ca un schelet și înfricoșător, ochii îi ardeau pe fața chinuită”, în timp ce ea, mama, „se îngrășase, hăpăia ca un porc”. Pierderea copilului declanșează angoasa fiicei minore, care se teme că tatăl va pleca de tot de acasă; Yaarah încă e la vârsta la care nevoia de afecțiune, dar mai ales lipsa acesteia duce la însingurare și învinovățire, la instabilitate emoțională și, evident, la dezechilibre de altă natură, odată cu trecerea timpului și cu întemeierea propriei familii. Teama că va fi abandonată, că mereu celălalt, cel iubit, va pleca din viața ei secondează mereu și mereu, orice acțiune sau alegere deviață. Teama s-a născut în urma certurilor dintre părinții ei:

„La fel mă trezeam și când eram mică, la zgomotul ușilor trântite de tata în urma certurilor lor, mereu cu sufletul la gură, de teamă că nu se va mai întoarce, că pierdusem ultima șansă de a-l vedea și de a-l convinge să rămână cu noi” (pag. 154-155).

Așa se explică două dintre alegerile ei de femeie adultă: căsătoria cu Yoni, care-i promite fidelitate totală și eternă, dar și atracția obsesivă pentru Arie, în care își caută inconștient tatăl pe care se temuse toată viața că îl va pierde definitiv. Arie este astfel, în egală măsură, atât modelul patern, cât și amantul perfect.

Până să apară Arie în viața ei, a lor, Yaarah considera că Yoni este alegerea potrivită, rațională; cu toate acestea, în răstimpuri e cutreierată de îndoieli:

„Întotdeauna existaseră diverse neînțelegeri între partea mea de pat și partea lui, divergențe de opinii, tensiuni, jigniri, dar nicio trădare încă (…) Adesea, mă trezeam visând la o altă viață, dar o făceam așa cum ai visa la un miracol, ceva supraomenesc, ceva ce nu stă în puterile mele și nici nu pot controla” (pag. 34-35).

Dezvoltă, astfel, pe fondul acestei nemulțumiri conjugale mocnite, o dependență sexuală distructivă pentru Arie, părăsindu-și în cele din urmă soțul chiar în ajunul unei excursii la Istanbul, care se vrea o târzie lună de miere. La rândul său, Arie e un personaj controversat și contrastant, pe care dragostea interzisă pentru mama lui Yaarah, în tinerețea lor, îl tarează, îl înăsprește, transformându-l într-un cinic, un bărbat blazat, dependent el însuși de cât mai multe femei în care caută stimulente de ordin sexual în primul rând. Trăind cu Yaarah (copia fidelă a celei iubite de el în tinerețe și care l-a refuzat pe criterii de rasă), Arie se răzbună pe cea care l-a rănit odinioară. Transformând-o pe fiica acesteia în sclava lui sexuală, el însuși trăiește o experiență autodistructivă. Adulterul lor (căci și Arie e căsătorit) e, în egală măsură, pasiune obsesivă și autodistrugere. Astfel, dacă hainele pe care le îndeasă Yaarah în valiză pentru luna de miere cu soțul ei încearcă să învingă „blestemul care nu ne dădea voie să creștem împreună, să ne maturizăm” (pag. 158), iluzia unei eventuale vieți conjugale cu Arie, după moartea soției, este sintetizată astfel:

„… se poate spune că suntem la începutul vieții noastre, vom crește împreună, ca toată lumea, în chip banal,  și vom avea un copil, apoi încă unul, și două cariere, și două salarii, și vom depăși probleme ca toată lumea, și vom umple golurile…” (pag. 159).

Aspiră Yaarah spre normalitate, spre uniformizare? Pare că da, își dorește stabilitate, creștere și maturizare într-un cuplu normal, adică banal. Ea însăși a crescut ca o plantă sălbatică, hrănită zi de zi cu temeri și cu sentimentul vinovăției pentru eșecul căsniciei părinților ei.

Când constată că, după moartea soției lui, Arie îi șterge acesteia imediat urmele din apartament, Yaarah e frisonată de îndoială, oripilată:

„Când a făcut asta? Nu mai departe deieri locul acesta arăta ca un spital, iar acume lustruit și impersonal ca o cameră de hotel…

Dacă ea, care stătuse cu el aproape treizeci de ani, e ștearsă într-o singură zi, cu ce viteză voi fi ștearsă eu, care sunt cu el abia de un an de zile?!” (pag. 170).

Conștient de frământările ei, dar narcisist în continuare, insensibil la altceva decât la nevoile sale imediate, Arie o învinovățește pentru alegerile de viață, se joacă permanent cu ea, îi spulberă adesea infimele încercăride stabilizare. Într-un exercițiu de autoscopie, Yaarah recunoaște că are o problemă serioasă:

„Problema ta e că nu faci distincție între viața ta și viața ta amoroasă, ca și când ar fi un zid între ele. Ți se pare că te-a lovit viața, dar viața amoroasă nu e decât o parte a vieții, și nu cea mai importantă; nu e decât un buzunar micuț la costumul vieții…” (pag. 188)

Dar nu se poate împiedica să nu-i cadă în brațe ori de câte ori e chemată. Bruma de rațiune nu ajunge pentru a coase definitiv buzunarul numit „viață amoroasă”. Cartea abundă în pasaje de o senzualitate grea, mustoasă, excelent realizate stilistic.

Povara vinovăției apasă toate personajele, dar într-o măsură variabilă:

„Atunci când doi oameni își croiesc o viață plină de ură și vinovăție, cu toții sunt vinovați. Ea (mama, n.n.) e vinovată că a întors spatele iubirii, tata e vinovat pentru că a lăsat-o să creadă că va fi fericită alături de el, eu sunt vinovată pentru că din cauza mea renunțase la iubirea vieții lui, el e vinovat că a refuzat să se întoarcă la ea atunci când îl dorise, Josephine (soția lui Arie, n.n.) e vinovată pentru că i-a oferit necondiționat dragoste adevărată!” (pag. 244).

Un lanț cauză-efect, în care efectele, oricât de radicale și de tulburătoare ar fi, capătă o explicație psihologică exfoliată treptat în confesiunea protagonistei. Un roman curajos, inteligent gândit și articulat, în care vom recunoaște aspecte mai mult sau mai puțin controversate ale societății contemporane.

Birds of Prey este regizat de Cathy Yan după un scenariu scris de Christina Hodson.

Din distribuţie fac parte: Margot Robbie, Mary Elizabeth Winstead, Jurnee Smollett-Bell, Rosie Perez, Chris Messina, Ella Jay Basco, Ali Wong şi Ewan McGregor.

După evenimentele din Suicide Squad, Harley se desparte de Joker. Iniţial ea ascunde faptul că nu mai are o relaţie cu acesta, însă îşi dă seama că pentru a deveni independentă şi pentru a avea un scop în viaţă trebuie să meargă mai departe şi să accepte că s-a despărţit de cel pe care încă îl mai iubeşte.

După ce anunţă că este singură, lucrurile iau o întorsătură la care nu se aştepta deloc. Nemaifiind protejată de prinţul crimelor, Harley este vânată de toţi pe care i-a rănit la un moment dat în viaţă.

În timpul relaţiei cu Joker, lumea interlopă din Gotham şi forţele de ordine au lăsat-o să creeze haos deoarece se temeau de mânia acestuia, dar acum Harley nu se mai află sub protecţia lui Joker şi este, în consecinţă, o pradă atât pentru răufăcătorii din lumea interlopă, cât şi pentru poliţie.

Lordul Crimei, Roman Sionis, numit şi the Black Mask, vrea să devină persoana cea mai de temut din Gotham City. Atenţia lui este asupra unui premiu care i-ar deschide calea spre guvernare. Dar, o adolescentă şi o asasină misterioasă îi încurcă planurile, la care se adaugă o cântăreaţă cu o voce deosebită, precum şi o poliţistă hotărâtă să facă ordine în oraş.

Regizorul Cathy Yan şi scenarista Christina Hodson oferă un film distractiv, cu multe momente hilare care vor stârni râsete. Bineînţeles că pelicula conţine din belşug şi scene de acţiune, bătăi, fiind pe alocuri chiar foarte violent. Harley Quinn nu este un personaj dur, trist sau mânios. Ea se află în lumea ei, simţind o dragoste obsesivă pentru Joker. După despărţirea de el, Harley se simte pierdută şi îşi îneacă amarul în băutură. Abia după o perioadă de timp, îşi dă seama că trebuie să accepte că relaţia s-a terminat şi să îşi găsească un ţel, ceva de făcut. Ea este o ucigaşă şi răufăcătoare, dar nu diabolică ca Joker. Harley este sexy, dar şi feministă, cu mintea tulbure, dar nu în totalitate psihopată. Birds of Prey este filmul ei, o petrecere la care se bucură mult să participe.

Ewan McGregor se descurcă excelent în rolul personajului negativ, Roman Sionis. Sunt momente în care vei râde împreună cu Sionis, dar vor fi scene în care acesta te va îngrozi prin cruzimea de care dă dovadă.

Scenariul este destul de simplu şi previzibil, dar trebuie să recunosc că funcţionează bine, are farmecul său şi profită din plin de popularitatea lui Harley. Consider că povestea ar fi fi avut nevoie de mai multă profunzime, iar unele personaje de roluri mai semnificative.

Birds of Prey a primit rating-ul R pentru că este presărat cu scene de violenţă grafică şi limbaj licenţios, aşadar nu este un film pentru copii.

Din distribuție fac parte: Dwayne Johnson, Kevin Hart, Jack Black, Karen Gillan, Nick Jonas, Alex Wolff, Morgan Turner, Ser’Darius Blain și Madison Iseman.

Spencer (Alex Wolff), Martha (Morgan Turner), Fridge (Ser’Darius Blain) și Bethany (Madison Iseman) au terminat liceul și se bucură de o nouă etapă din viața lor. Spencer și Martha sunt la facultate, Fridge este fotbalist, iar Bethany călătorește în lumea întreagă, cu ajutorul unui program de voluntariat.

Se apropie Crăciunul și, bineînțeles, că a sosit timpul unei reuniuni. Ei planifică o întâlnire, iar toată lumea este încântată de idee. Toată lumea, cu excepția lui Spencer.

Spencer trece printr-o perioadă grea la facultate și nu este dornic să revadă vechea gașcă. Aflăm, de asemenea, că Spencer nu mai are o relație cu Martha.

Înainte să se întâlnească cu prietenii săi, Spencer scoate jocul Jumanji, pe care încearcă să îl repare, însă lucrurile se complică.

Nerăspunzând la telefon, Martha, Fridge și Betthany merg la casa bunicului lui Spencer pentru a îl căuta, însă, spre marele lor șoc, cei trei găsesc jocul Jumanji și își dau seama că Spencer este prins din nou în maleficul joc video.

Ce se va întampla? Rămâne să descoperiți, vizionând pelicula.

Jumanji: The Next Level este un sequel care mizează pe multe momente comice și o poveste care s-a schimbat destul de mult față de cea din primul film din serie. Se repetă ideea de Welcome to the Jungle, dar … într-un alt mod, un alt cadru, cu noi personalități și alte detalii.

Dacă ți-a plăcut prima peliculă – Jumanji: Welcome to the Jungle (2017), cu siguranță, vei fi mulțumit de sequel.

Din distribuţie fac parte: Idina Menzel, Kristen Bell, Jonathan Groff, Josh Gad, Ciarán Hinds, Sterling K. Brown, Evan Rachel Wood, Alfred Molina, Martha Plimpton, Jason Ritter, Rachel Matthews şi Jeremy Sisto.

Maturitatea este tema principală a noilor aventuri ale personajelor noastre: Elsa, Anna, Kristoff şi Olaf. Toţi s-au maturizat, dar se confruntă cu un viitor incert şi se luptă pentru a face faţă unor provocări complicate.

Frozen 2 este o călătorie mai întunecată decât prima parte, dar cu scene de acţiune uimitoare. Există suficiente momente amuzante, iar coloană sonoră este excelentă. Poate că niciuna dintre noile piese nu are impactul melodiei Let It Go, însă, cu siguranţă, Show Yourself sau Into the Unknown nu vor trece neobservate.

Frozen 2 începe cu un flashback, când Elsa şi Anna sunt copii şi se pregătesc de culcare. Ele sunt uimite să afle de povestea unei păduri fermecate şi misterioase.

În prezent, regina Elsa duce o viaţă liniştită în Arendelle, alături de Anna şi Olaf.

Kristoff are o dilemă: nu ştie cum să o ceară în căsătorie pe Anna şi încearcă să găsească, fără succes, un moment potrivit pentru a îi face propunerea.

Elsa aude o voce care îi cântă din nord şi este atrasă, într-un mod inexplicabil, de ea, dar Arrendelle este atacat brusc de spiritele apei, aerului, pământului şi focului. Locuitorii părăsesc, de urgenţă, regatul.

Elsa le spune surorii ei şi lui Kristoff că atacul a coincis cu momentul în care a auzit vocea misterioasă, astfel încât cei trei, împreună cu Olaf, decid să plece spre nord pentru a afla răspunsuri cu privire la situaţia critică prin care trece regatul lor.

Ei găsesc pădurea fermecată, care este blocată de o barieră magică. Cu ajutorul magiei Elsei, ei reuşeşc să intre în pădure, însă acolo descoperă un secret, ce reprezintă sursa puterii Elsei.

Mai mult decât atât, cei patru trebuie să înfrunte un adevăr dureros ce le ameninţă atât vieţile, cât şi existenţa lui Arendelle.

Jennifer Lee şi Chris Buck se întorc ca regizori şi scenarişti. Ei se concentrează, şi de această dată, pe legătura puternică dintre surori. Elsa îşi doreşte să afle mai multe despre originile puterii ei, în timp ce Anna şi Kristoff se bucură de povestea lor de dragoste. Personajele noastre trebuie să urmeze calea schimbării şi a maturizării.

Frozen 2 îi învaţă pe cei mici că lucrurile simple pot să devină complexe pe măsură ce înaintăm în vârstă. Fiecare persoană trebuie să îşi găsească propria cale şi să îşi urmeze destinul.

Olaf atrage din nou toate privirile, fiind uşor de îndrăgit. Contribuţia lui este esenţială, şi acum, iar modul unic de a explica situaţia oferă un farmec aparte animaţiei.

Regizorul Chris Buck s-a axat pe importanţa conexiunii cu natura. În opinia sa, Elsa este un personaj fascinant, dar, de această dată, a putut explora conexiunea ei profundă cu natura, fiind o legătură mai puternică decât abilitatea ei de a îngheţa orice. Pe măsură ce este forţată să facă faţă spiritelor naturii, vântul, focul, pământul şi apa, publicul are şansa de a vedea că este vorba despre mai mult decât de puterile ei de a îngheţa orice.

Miza acestui film este mai mare decât cea a primei părți. Personajele se maturizează, iar povestea lor se întregește într-un mod epic, la un nivel atât de complex, încât întrece toate așteptările.

La drept vorbind, toată proza lui Mircea Cărtărescu este traversată de nervurile bilei negre, iar atmosfera nervaliană exista încă din Solenoid, unde, între paranteze fie spus, se topesc pe alocuri pasaje din El desdichado, poemul-fanion dedicat melancoliei.

Totuși, nu aș discuta Melancolia urmând sistemul unor filiații de acest tip, nici măcar având Nostalgia la celălalt capăt. Melancolia poate fi văzută, eventual, ca o contratemă (și folosesc termenul în cheia lui muzicală), în niciun caz o continuare a Nostalgiei: la rigoare, putem legitima existența unor punți de intersecție, dar ele nu resemantizează în vreun fel sau altul lumea din Melancolia, care, vom vedea, are propriul ei algoritm de funcționare.

Despre ce fel de melancolie vorbește Mircea Cărtărescu? Nu e aceeași pe care o putem glosa din cărțile care o decodează, începând cu Burton și sfârșind cu Starobinski, să zicem. Nu cred că în astfel de texte se găsește nucleul tare al Melancoliei lui Cărtărescu. Dintre toate volumele lui de proză, acesta este, probabil, cel mai puțin îndatorat vreunui tip de eșafodaj teoretic.

Dar nici dimensiunea literară a melancoliei nu e ușor de distilat. Și pe acest teren se poate sonda la nesfârșit. Totuși, citind Melancolia, poți ajunge inevitabil la relectura unor texte ca Il penseroso al lui Milton sau, de ce nu, Childe Harold… al lui Byron.

Nu i-am numit pe Milton, Nerval și Byron (lista ar putea fi oricând continuată) de dragul de a găsi o descendență literară sau culturală a Melancoliei. Nu cred că ea există cu adevărat și nu cred că o astfel de genealogie tematică își are locul acum. Ce leagă, de fapt, toate aceste texte nu e numai o temă comună – melancolia –, ci o stare interioară pe care o găsim, fără rest, și în volumul lui Mircea Cărtărescu. Dacă mergem în profunzimea unor texte ca Il penseroso sau El desdichado, vom vedea că toate sunt texte care vorbesc, candid, despre momente de o extremă fragilitate. La urma urmei, Nerval, „cel sumbru, cel văduv, cel de neconsolat”, este el însuși locuit de melancolie atunci când scrie El desdichado. Abia la acest nivel se vede cum anume vorbește literatura, de-a lungul timpului, despre melancolie: niciodată detașat, impersonal sau steril. Aceeași este situația și în Melancolia lui Mircea Cărtărescu, poate cea mai autobiografică dintre cărțile lui de până acum.

În cele trei povestiri care compun Melancolia ne aflăm într-o lume ale cărei coordonate nu mai sunt cele ale unui oraș real. Nu suntem mărginiți de un timp sau un spațiu. În plus, pare că nu acțiunea propriu-zisă este cea care deține rolul principal, ci viața interioară care, în cele din urmă, nu este a copiilor care populează cele trei povestiri, ci a autorului însuși.

Dar această „neașezare” într-o geografie reală (cunoaștem deja coordonatele Bucureștiului lui Mircea Cărtărescu) nu este o simplă găselniță narativă. La drept vorbind, întreaga lume din Melancolia e construită de așa manieră încât nu permite un decor cu contururile trasate. Modul în care e articulată această lume întoarsă pe interior se vede cel mai bine în Vulpile, cea de-a doua povestire din volum. Aici găsim unul dintre episoadele esențiale − un frate mai mare alege primele cuvinte pe care ar trebui ca sora lui să le învețe: „Isabel învățase mai devreme numele lucrurilor care se vedeau, ca amintirea, timpul, tristețea, visul, și mult mai târziu pe cele pe care doar le întrezăreai câteodată, cu coada ochiului: om, casă, mână, ramură, parc…”. Melancolia inversează polii dintre vizibil și invizibil, dintre palpabil și volatil, și o face într-o manieră cât se poate de poetică. E, atunci, de înțeles de ce nu poate fi (și nu trebuie) cartografiată geografia unei lumi de tipul acesteia.

Dar implicațiile acestei lumi întoarse merg încă și mai departe. Dacă ne aflăm într-o lume trăită pe interior, nu trebuie să ne mire că tot ce este în afara ei pare a-și pierde consistența. Toate cele trei povestiri – Punțile, Vulpile și Pieile – sunt populate de obiecte care, în afara unui registru al fantasticului, nu ar fi mai mult decât niște simple artificii de recuzită. Nu e cazul aici. Mama devine o statuie din ciocolată învelită în staniol pictat, iar tatăl, o statuie din cauciuc, în timp ce, în Vulpile, părinții sunt „ceață, vată, pâslă, nor”. Păpușile, statuile, manechinele care apar sistematic în momente cheie nu fac altceva decât să dea formă unui lung șir de absențe. În prima povestire, Punțile, trauma este tocmai dispariția subită a mamei, regăsită apoi doar sub forma unui contur inert: „Era mama în negative, era matrița mamei, folosită poate cândva la fabricarea ei într-un singur exemplar”.

Deși cărtăresciană până în măduva oaselor, Melancolia are un cu totul alt son decât cel din Orbitor, Solenoid, sau chiar din Nostalgia. Dincolo de fantasticul împrumutat din alura basmului, Melancolia este un volum care vorbește cât se poate de lucid despre fragilitate și singurătate.

Acțiunea se petrece la trei secole după ce, în anul 2563, un război colosal a lăsat pământul devastat, iar supraviețuitorii, în mare parte cyborgi sau creaturi hibride, s-au adunat în Orașul de Fier, unde condițiile de trai nu sunt dintre cele mai prietenoase. În contrast cu acestea, orașul plutitor Zalem, care tronează în ceruri, reprezintă un Paradis al bunăstării la care vrea să acceadă orice muritor sau cyborg de dedesubt. Ocupația pământenilor nu este foarte clară, însă o parte dintre aceștia fac parte din tagma Războinicilor-Vânători, care sunt un fel de vânători de recompense-polițiști, iar unul dintre membrii săi este Dr. Dyson, care este în același timp și un strălucit medic specializat în cyborgi. Acesta găsește într-una din zile, în groapa de gunoi, un corp dezmembrat de cyborg, având însă un creier uman intact. Prin proceduri sofisticate readuce ființa la viață, iar personajul, pe care îl va boteza Alita, este o fată amnezică cu chip de înger (după cum ne spune și titlul filmului), dar cu instincte de războinic. Alita a făcut parte dintr-un grup de războinici marțieni de elită înainte de pustiitoarea conflagrație, este ultima din specia ei, și are o misiune neîndeplinită de 300 de ani, de a curăța planeta de Nova, un savant țicnit care patronează Zalemul și  se comportă ca un Dumnezeu intangibil, care vede însă tot ce mișcă și controlează Orașul de Fier prin intermediul lui Vector. Același Vector este mahărul jocului Motorball, o cursă pe viață și pe moarte a cărei victorie reprezintă singurul pașaport spre Zalem.

Alita devine la rândul ei un Războinic-Vânător (iar scena în care îi cheamă în ajutor, fără succes, pe ceilalți membri este memorabilă) și se împrietenește-îndrăgostește de Hugo, un tânăr carismatic care își câștigă traiul jefuind cyborgi (informație pe care o ține ascunsă de tânăra luptătoare, firește). Alita găsește, între timp, într-o navă străveche, un corp sofisticat de cyborg, care îi va prinde bine mai târziu. Totodată, Abilitățile ei combative o transformă într-o adevărată celebritate. Deși aparent fragilă, își toacă adversarii în bătaie cu o viteză supra-umană, căsăpește cyborgi răi și devine o favorită la Motorball. Epoca super-eroilor masculini, cu tone de mușchi, macho și impasibili, după care leșină domnițele, pare să apună. Alita este exact un caz opus, însă este învestită și cu sentimente erotice umane, cu sensibilitate și, am putea spune, chiar duioșie. Secvența în care își scoate inima ultra-sofisticată și i-o întinde lui Hugo, propunându-i să o vândă și, cu banii obținuți, să se mute amândoi pe Zalem, se situează la granița dintre melodramă și ridicol, însă efectul e neașteptat și bine strunit, rezultând un moment suprinzător de puternic în vulnerabilitatea lui regizată. Filmul abundă în secvențe de luptă superb coregrafiate, decorurile post-apocaliptice, de oraș în ruină și personajele hibride arată grozav, iar momentele de efuziuni sentimentale sunt nu neapărat prea frecvente, cât prea îngroșate pentru a nu deranja, însă intenția de a infuza căldură într-un univers de piatră, praf și metal este salutară și e binevenită în contextul general. Într-o lume tot mai tehnologizată, în care sentimentele și gândurile par a fi codificate digital, filmul lui Rodriguez încearcă să recupereze ceva din traseul care pare a fi ireversibil.

Din punct de vedere tehnic, producția desfată ochii pasionaților esteticii de tip cyberpunk, însă la nivel intelectual, filmul încearcă să mascheze prea multe momente previzibile lansând fire narative noi, care se întrepătrund bine și funcționează la nivelul poveștii, dar nu oferă surprize majore. În același timp, aceste fire narative se acumulează și în ideea de a fi lăsate apoi în suspensie, în eventualitatea bine calculată a unor continuări, ceea ce producătorii filmului au și confirmat. Câtă nevoie era de acestea, e greu de zis. Ar putea rezulta o continuare bună (două cred că ar fi prea mult), cu condiția de a fi evitate scăderile producției inițiale.

Filmul nu e lipsit nici de umor, nici de mici dileme etice (care merg de fapt mână în mână cu caracterul sentimental uneori prea evident), jocul actoricesc este bun, iar personajul principal, Alita, cu contrastele sale precum vulnerabil-invincibil, este incitant și agreabil. Probabil că reprezintă și cel mai reușit aspect al unui film care, per total, nu dezamăgește și nu reprezintă un divertisment facil. Eu, personal, aștept continuarea și aș scoate-o pe Alita la un fresh de portocale (fructul ei preferat).